Academic journal article Studia Politica; Romanian Political Science Review

Republicile Non-Arabe Din Orientul Mijlociu Orientari Geopolitice Si De Securitate îN Perioada Post-Razboiul Rece

Academic journal article Studia Politica; Romanian Political Science Review

Republicile Non-Arabe Din Orientul Mijlociu Orientari Geopolitice Si De Securitate îN Perioada Post-Razboiul Rece

Article excerpt

Sfârsitul Razboiului Rece a fost marcat temporal de momentul destramarii Uniunii Sovietice la 25 decembrie 1991. În Orientul Mijlociu, acest moment a generat confuzie, nesiguranta si teama În rândurile statelor si regimurilor ale caror legitimitate si supravietuire politica, economica si militara, fusesera bazate pe sprijinul URSS.

În cadrul statelor Orientului Mijlociu, republicile non-arabe (Israel, Turcia, Iran) reprezinta o categorie aparte de actori regionali, a caror apartenenta la sistemul de relatii geopolitice al zonei a fost contestata de unii analisti politici, Îndeosebi arabi1.

Istoria ultimelor decenii a dovedit Însa ca o mare parte dintre evolutiile regiunii, precum conflicte armate, competitii pentru zone de influenta politica si economica, procese politico-diplomatice (ex.: procesul de pace israeliano-arab) s.a. au avut la origine fie contradictii ale acestor state cu vecinii lor arabi, fie evenimente inter-arabe În desfasurarea carora Israelul, Turcia si Iranul au fost atrase sau au jucat un anumit rol În perioada premergatoare, În timpul sau dupa Încheierea lor.

Divizarea lumii arabe Între state "moderate", aliate Washingtonului si state "ale rezistentei", care se opun strategiei americane În zona, are la baza În primul rând raporturile speciale ale Israelului cu SUA.

Faptul ca Iranul si Turcia de astazi sunt mostenitoarele imperiilor Otoman si Persan, care au dominat regiunea Orientului Mijlociu timp de mai multe secole, influenteaza Înca atât perceptia arabilor despre aceste state cât si manifestarile regimurilor de la Teheran si Ankara pe plan regional, suspectate uneori de "reflexe imperiale". Afirmarea În ultima perioada a Turciei si a Iranului ca puteri regionale si cresterea vizibilitatii lor În plan politic, economic si de securitate va amplifica competitia dintre ele si va obliga ceilalti actori ai zonei sa se adapteze noii realitati geopolitice.

Concentrându-se asupra metodelor adoptate de cele trei republici nonarabe pentru asigurarea propriei securitati În contextul raporturilor de putere regionale, articolul de fata Îsi propune sa analizeze doar un aspect al locului pe care-l ocupa Turcia, Israelul si Iranul În ecuatia geopolitica a regiunii.

Revoltele declansate În lumea araba la Începutul anului 2011, denumite generic "Primavara Araba" si consecintele acestora asupra raporturilor dintre statele zonei constituie un subiect de actualitate, abordat deja cu interes de analistii politici regionali si internationali. Un capitol interesant al acestor studii, asupra caruia se concentreaza succint si acest articol Îl constituie masura În care schimbarile aduse În regiune de "Primavara Araba" vor determina modificari ale strategiilor adoptate de republicile non-arabe pentru a-si asigura propria securitate.

Încadrarea politicilor republicilor non-arabe În teoriile privind relatiile dintre state

Stephen Walt, un reprezentant de frunte al neorealismului, În speta al realismului defensiv (scopul politicii externe promovate de un stat Îl constituie asigurarea propriei supravietuiri si nu maximizarea profitului, asa cum afirma John Mersheimer, reprezentantul realismului ofensiv 2 ), dezvolta si perfectioneaza teoria realismului structural a lui Kenneth Waltz3 si sustine ca statele mici si mijlocii au la dispozitie trei metode pentru a-si asigura supravietuirea sau impunerea vointei lor asupra altor state4.

Prima dintre acestea, echilibrarea (balancing) are În vedere atât realizarea unor aliante Între statele cu potential mic si mijlociu pentru a echilibra raportul de forte cu un hegemon regional, cât si valorificarea instrumentelor proprii de putere, constând În capacitati politico-militare, economice, tehnologice, demografice, de resurse naturale etc. care sa le maximizeze capacitatile de a face fata unei amenintari externe. Este vorba deci despre un dublu efort de echilibrare, unul pe plan intern si altul În raporturile cu alte state, aspect remarcat anterior si de Kenneth Waltz5. …

Search by... Author
Show... All Results Primary Sources Peer-reviewed

Oops!

An unknown error has occurred. Please click the button below to reload the page. If the problem persists, please try again in a little while.